Nu pentru ca vreau asa

Relativitatea asta pluteste mai sus de norii pe care ma aflam odata...Cu ochii inchisi modelam in minte conturul incojurului meu. Studiez impulsurile si instinctele celor de langa mine si o concluzie exagerata se desprinde de unul din ganduri: mentalitatea umana isi va uni organic schimbarile si nesiguranta , motivandu-se prin incercarile de a crea mai multe confuzii.
Reusita sofismului o vad crescand la fiecare apropiere de minciuna, cum se mareste pupila ochiului la orice apropiere a unui obiect. Ar fi trebuit sa ma gandesc ca 24 de ore sunt impartite in limita lor de lumina si de intuneric.Uneori am impresia ca se face noapte destul de incet in asa fel incat sa am timp sa percep , chiar si in detaliu, fiecare moment. Surprinzatoare gasesc clipele in care ma trezesc in obscur parca dintr-o data, o schimbare involuntara si neasteptata, care ma face sa simt nevoia de artificialitate.E ca atunci cand realizez ca s-a innoptat fara sa-mi fi dat seama si ma consolez doar cu lumina unui neon.Ce simt acum nu are legatura cu ce scriu.Ma crezi?..Nici eu.Obsesc.Sunt in starea de consum in care primesc un semnal concret: caracterul meu in curand nu o sa mai genereze energie.
Am atins punctul in care sunt multumita de tot ce ma nemultumea, dar partea neplacuta e ca cea mai mare satisfactie pe care o simteam, acum a devenit o obisnuinta. Saturatia asta isi creeaza mereu un circuit irational. Vin si imi doresc pana in punctul maxim un anume "ceva", asta pentru ca apoi sa scada in simetricul sau, minimul, atunci cand nu numai ca apare sentimentul de: "nu mai am nevoie" , ci mai este si intarit prin senzatie de stres sau indispunere.
Schimbarile pe care aleg sa le fac sunt mereu ciudate. Asta imi creeaza individualul si ma diferentiaza de tipic....