19 februarie

   Imi pare rau pentru cei care au pierdut din cei dragi, din oamenii lor de suflet. Imi pare extrem de rau pentru cei care peste noapte s-au trezit cu o parte din inima stinsa, necrozata, din socul pierderii unei persoane apropiate. Cat de trist poate fi si cum trec acei oameni peste o astfel de incercare in viata? Ma intreb de unde vine rezistenta, taria, speranta..? E aiurea firea umana. Cum un om simplu te poate face sa suferi involuntar. Un cineva care ti-a fost alaturi mereu, probabil te-a si crescut, cum un astfel de om pleaca din viata ta si te face atat de tare sa suferi, doar prin absenta lui. E de ajuns absenta unei persoane de care te-ai atasat sa te atace in cel mai nevinovat mod.

   Se intampla uneori sa am foarte mult timp cat sa imi limpezesc ideile...si atunci ajung sa ma gandesc la o persoana draga, la una pe care mi-as dorii sa o mai pot vedea, de drag, de dor, de pur si simplu, macar o data..E incredibil cursul existentei, il inteleg, il agreez, dar undeva acolo nu il accept de tot. Poate ca nici nu ar trebui sa acceptam in totalitate loviturile primite de la viata, poate nici nu ar trebui sa ni se para prea normal si poate..uneori e mai mult decat firesc sa te infurii un moment pe fapte si pe cele intamplate, sa te descarci...19 februarie.  

Formă

Dacă totul e menit să aparţină unui tipic şi să se încadreze unei forme atunci aleg să fug din universul ăsta. E un moment în care îmi vine să mă arunc pe un câmp într-un pat jos şi moale, cu cearşaful ridicat din cauza vântului, pe care să-l văd în reluare cum se stinge, lăsându-se în jos, întins. Şi să îi cer cerului să îmi picteze în albastru toate gândurile negre.

Cu cât se deşteaptă mai mult, cu atât oamenii au tendinţa să generalizeze şi să caute o tipologie în persoanele alăturate. Crezând că aşa se pot descurca cu toţi după modelul: "cu tine aşa trebuie să mă port, te ştiu eu". Greşit. E un vârf în care ajungi şi recunoşti că ai voie să greşeşti şi că ai judecat incorect. Important e să înlaturi din orgoliu . Nu mulţi pot face asta. Dar cei puţini sunt cei apreciaţi.

Ar trebui sa ma aflu intr-un alt loc acum. Mi-as dorii si nu-mi doresc de fapt. Finalmente realizez ca tot inutilul are un scop. Toate lucrurile folositoare sunt de consum. Si nu ma refer la faptul ca genereaza o satisfactie prin epuizarea lor, ci subliniez ideea ca, intamplator, se face ca produsul sa mai fii si tu,ca om. Devii materialul brut al brutului material pe care il creezi. Si atunci plasez perfect un gest aiurea , inutil si aparent neimportant, care sa-mi ofere un timp de relaxare. Pentru ca imi e foarte usor sa lucrez aiurea. Nu cere concentrare sau detaliu, totul tine de libera coordonare, dupa modelul "asa ti-a venit". Sunt atat de "inutile" randurile acestea incat in toata vigilenta mea am uitat de ceea ce ma agasa anterior. O aberatie perfecta care sa nu ma oboseasca.

Never give up

  Iuziile mele nu s-au nascut niciodata.

N-am avut niciodata optiuni nefavorabile, am avut doar optiunile pe care mi l-am facut eu. Am avut experiente care m-au curatat pe dinauntru, doar pentru o secunda, de tot binele sau de tot raul, cum se curata spatiul acvatic presarat cu piper la o simpla atingere a degetului cu sapun.

Am incercat mereu sa promovez cea mai buna calitatea a mea, ambitia, dar am insingurat-o de fiecare data luandu-i necesarul de pricepere, prudenta sau calm. Am si am avut un singur dictator din intreg corpul meu-inima. Si cand am parut cea mai rationala atunci mi-am tradat a mia oara mintea. Ma simt cea mai slaba cand cineva vine si imi insira vorbe : "lasa ca tu esti tare, lasa ca tu faci, tu stii"...imi curg asa in constient cum imi curg lacrimile pana in jos spre gat si se unesc cand ma fortez sa nu se vada ca plang...si da, mai si plang. Acel cineva imi nareaza de parca ar fi trait legat cu acelasi siret de papucul meu. Si toate incurajarile tipice imi creeaza indoieli si ma sperie.

Aproape ca nu ma recunosc ...si din cauza cineva-urilor am ajuns sa port o masca mai des decat femeile bolnave care poarta peruci. Si o port si eu ca si ele, cu aceeasi teama de a nu dezvalui adevarata imagine, cu satisfactia ca da bine si cu regretul ca oamenii nu te accepta daca nu ai masca. E vorba de a stii sa arati ca nu iti pasa cand nu poti asemana nimic cu durerea ta din suflet, e vorba de a intoarce spatele cand tu de abia daca ai vrea sa iti muti privirea de la acea persoana, e vorba de a fii cel mai rece lucru cand ceva in interior te arde. E vorba de a nu te da batut in fata celorlalti pentru ca iti pasa de tine. Nu e egoism. Nu e nicidecum ideea de plin de sine. Totul se rezuma la necesarul de tine pentru propia-ti persoana.

Iar masca aceea nu face nimanui rau, iti face tie bine. Ea iti cladeste la fiecare furtuna un alt zid care sa te protejeze.

Daca recent am pierdut, ma simt cea mai castigata totusi. Am pierdut ceva nesemnificativ si care mai mult m-a intarit. Am picat si m-am simtit cea mai de jos. Au fost cateva clipe pe care le-am petrecut pe o perna straina uitand pana si de rimelul care avea sa se curga cu lacrimile mele. Si a fost bine ca am fost acolo, pentru ca am descarcat tot , dar absolut tot sentimentul acela de ura pentru mine. Doar de cateva ori m-am urat in viata..Cand m-am certat cu cineva drag incat sa-i spun "stii ce: te urasc!" , pretext pentru ca nu puteam sa-i cer iertare. Cand am picat exmenul cel mai important din viata mea de pana atunci, despre care vorbeam anterior si care m-a demoralizat. Dar nu multi au stiut. Si o alta ura pentru mine am cultivat-o cand unii din apropiati vorbeau de tradari doar ca preludiu pentru o tradare a lor. Dar pentru mine una nu exista asa ceva. Cand stii ca cineva apropiat iti face ceva neplacut, atunci ceva se intampla cu el, nu cu tine. Lui nu ii e bine, el care ti-a facut rau . Ca daca nu iti facea rau, se simtea bine. Asta e cel mai logic.

In legatura cu a te da sau nu batut, e vorba sa stii cand sa pacalesti "ce e scris". Nu. Nimic nu e scris. Nu ma dau batuta prin faptul ca o iau de la inceput, desi stiu ca e greu si ca doare al naibii de tare. Prin ideea ca un esec mare imi va aduce o satisfactie dubla cat dimensiunea sa. Oamenii parca sunt facuti din plastelina uneori si imbibati cu sentimentul acela de deranjare. M-au chinuit multi cand am gresit, intrebandu-ma cu o curiozitate nesimtita,falsa, doar ca sa repet cuvinte dure pentru mine. La fiecare intrebare de : "cum nu ai reusit?!" , raspunsul meu le venea lor ca manusa, in privinta satisfactiei, iar mie ca o alta sageata in degetul mic de la picior, pe care alta data nimeni nu mi-l nimerea ca stiam sa fug. Dar acum am stat in loc si cum le-am dat ocazia , oamenii si-au folosit talentul.

Din masca mea de surplus de narcisism, exces de siguranta de sine si deficit de nepasare, am pastrat se pare cate putin din fiecare. Dar sunt resurse epuizabile care ma ajuta doar sa supravietuiesc, nu ca as muri, ci ca m-as lasa demoralizata, pierduta ca acul unei busole stricate, osciland mereu intre impresiile celorlalti.

beauty isn`t perfect, is it?

Ajungi sa cunosti persoane perfecte care nu te mai atrag deloc fizic, pentru ca sunt prea "perfecte". Da..apare cuvantul "prea" si atunci te gandesti ca ceva nu e tocmai in regula:) ....Si te intreb, cum reusesti sa ii vezi frumusetea daca nu are nici un defect cu care sa i-o compari? N-ai cum sa spui ca iti plac ochii ei "lentilati" pentru ca imediat iti atrag atentia super buzele mulabile:)). Hell with that. Exact. La femei ma refer. Ma intreb daca evolutia asta "intelectuala" de rectificare fizica se datoreaza tipicului masculin. Sau poate ca barbatii au descris cum vad ei frumusetea si ele nu au inteles-o.

Frig

Cred ca undeva e prea frig in momentul asta. Poate sa fie rece in mai multe locuri in acelasi timp..in mai multe dimensiuni si sensuri...dar azi e mai frig intr-un loc anume decat in orice alta dimensiune.